Diverse

Peripeţii la şcoala de şoferi

O postare lungă pe baza unei experienţe de aproape 1 an de zile

Deşi la 18 ani mai toată lumea se înghesuia să facă scoala de şoferi, am dat skip pentru că urma să vin la facultate şi ştiam că pentru câţiva ani nu o să am nevoie de maşină. În plus, preferam ca tot ce învăţ să fie fresh şi pus în practică.

Îmi place să merg mult pe jos, însă recent mi-am dat seama că a avea maşină este o necesitate, şi taaaadaaaam – m-am apucat să fac scoala de şoferi.

A început totul cam aşa:

Part I

Se ia una bucată Gabriela, se pune pe scaunul şoferului şi i se spune ”Condu!”.

Şi cum să faci asta dacă singura dată când ai condus a fost la karting, când ai vrut să pari Schumacher şi nu ai reuşit decât să te alegi cu un genunchi negru? Emoţii mari, mon cher!

Primele zile au fost nasoale. Nu pentru că nu m-aş fi descurcat, ci pentru că instructorul îmi trimitea bad vibes şi ofta de fiecare dată când greşeam ceva. Plus ca nu vorbeam mai nimic. Tăcere de mormânt. Ţin să spun că m-am înscris la o şcoală de şoferi foarte bine cotată în Timişoara, însă instructorul mi-a fost asignat de ei. Probabil era singurul disponibil la acel moment. Am avut noroc că maşina a fost fix cea pe care am dorit-o de la început, de când am început să le analizez site-ul şi am văzut-o în poze, înconjurată de sparkles– o Skoda Rapid din 2015, super drăguţă şi uşor de manevrat.

Partea mai nasoală: Conform politicii companiei, trebuia să se stabilească un punct fix de întâlnire și tot timpul aceeași oră. Cam aiurea, având în vedere că în teorie trebuie să ai parte de flexibilitate. Orele le făceam înainte de lucru, de la 7:00 dimineaţa şi trebuia să merg şi 30 minute pe jos până la locaţia respectivă. Să nu mai zic că traseul era de fiecare dată acelaşi, până la un chioşc de unde instructorul trebuia să îşi cumpere cafeaua de dimineaţă.

Treacă-meargă, am acceptat, deşi şedinţele erau destul de stresante!

În ziua examenului am avut surpriza ca instructorul să nu se prezinte, iar din vorbă în vorbă am aflat că mai făcuse această figură de multe ori. Great!

După momentul acesta am ales, la recomandarea unei cunoștiinte, să contactez un alt instructor, pentru că nu mai aveam nevoie de asemenea momente. Aşa că m-am mutat la o altă şcoală de şoferi.

Part II

Diferenţa a fost de la cer la pământ pentru că de data aceasta am avut norocul să cunosc un om deosebit, cu un profesionalism de înaltă clasă, pasionat de ceea ce face şi cu multă răbdare – ingrediente cheie pentru această meserie. În plus, cu atâtea subiecte abordate în timpul şedinţelor, n-am putut să mă plictisesc. Am vorbit despre aproape orice: de la politică, până la pisici simandicoase şi silicoane. Şedinţele am continuat să le fac pe un VW Golf din 2004. A fost puţin mai dificil să mă obişnuiesc pentru că maşina intra greu în viteză şi era cam bolnăvioară.

Part III

Ziua examenului din nou! Am avut norocul să dau examenul cu un poliţist poreclit Johnny Bravo – tânăr, genul de bărbat care îşi pune pe Facebook poze la bustul gol, plin de ulei şi care își face meseria cu dezgust. La prima vedere – de treabă, dar aud că i se mai spune şi ”vânătorul de greşeli care nu ştie să conducă.”. În curtea examenului cine auzea că dau examenul cu el era: ”Aaaa, cu ăla? Sper să scăpăm de el cât mai curând”.

Am pornit la drum şi eram super mulţumită de cum am mers – parcă mai bine ca niciodată. Am avut multe depăşiri, întoarcere din 3 mişcări, plecare din rampă, parcare cu spatele – cam toate manevrele posibile. DAR, la un moment dat îmi zice: ”în 300m facem stânga”. Era o intersecţie mare în față aşa că, din păcate, n-am mai văzut şi o mini străduţă înainte de intersecţie, pe care trebuia de fapt sa intru, iar după mine 300 m însemnau mai mult. Aşa se întâmplă când nu stai bine cu orientarea! Şi am fost taxată pentru nerespectarea indicaţiilor!

Următoarea remarcă a fost: ”Da’ ce te grăbeşti ca fata la măritat?”, după care am fost taxată pentru că aveam super mare viteză când am trecut pe la o trecere de pietoni – 37km/h.

Aşa că după 26 de minute de mers (în condiţiile în care examenul durează minim 30 de minute) mi-a adresat clasicul „Trage pe dreapta!” şi m-a picat cu 23 de puncte! Nu înainte de a-mi spune că i-am părut stresată şi că i-am transmis emoţii negative, iar el nu poate să meargă încărcat negativ acasă.

Instructorul care mersese cu maşina în spate nu ştia exact ce s-a întâmplat și de ce am picat.

Ulterior am aflat că Johnny Bravo a mers cu maşina unui alt instructor pe o distanţă de câţiva km iar ajuns la destinaţie spune: ”Maşina ta nu prea trage!” – de fapt, mersese tot drumul cu frâna de mână trasă. Să nu mai menţionez că este expert în a se urca pe borduri când ia virajele.

Chestia nasoală la aşa ceva nu este că ratezi examenul, până la urmă din greşeli înveţi, ci că eşti examinat de o persoană care nu are cele mai bune aptitudini pentru aşa ceva.

Part IV

Între timp m-am reînscris. Nu s-a întâmplat nimic notabil. Am mai luat câteva ore suplimentare şi a venit iar ziua examenului.

Atât de apăsătoare este atmosfera din curtea examenului, toată lumea stresată, un fel de iad pe pământ la acel moment. Auzeam în stânga şi în dreapta: „eu dau a-11-a oară” sau „eu mi-am refăcut dosarul că n-am apucat să l iau într-un an”. Doar că în dimineaţa aceea am plecat de acasă bine dispusă, cu gândul că asta e momentul!

Mă şi imaginăm cum mă întorc acasă triumfătoare şi îmi fac o cafea fierbinte şi nişte clătite să sărbătoresc! Aşa că nu m-am lăsat influenţată de ce auzeam în jur.

S-au strigat listele iar eu am fost ultima de pe listă, cum se întâmplase şi data trecută. Surpriză: mai rămăseseră 2 poliţişti, unul din ei fiind Johhny Bravo. Din fericire, nu am avut plăcerea de a da examenul tot cu el.

De data asta am avut norocul de un poliţist calm şi corect şi asta mi-a dat încredere. Mă grăbeam să mă duc acasă să fac clătite. Examenul a durat 35 de minute, am mers pe o mulţime de străduţe lăturalnice, am făcut toate parcările posibile, depăşiri periculoase. Mă simţeam ca Tom Cruise în Fast & Furious– varianta 40km/h.

La final – promovat! Yeeey!

La ce să te aştepţi atunci când te apuci de şcoala de şoferi :

Porneşte la drum cu o atitudine pozitivă şi cu deviza ”I can do it!” Eu, datorită primului instructor, am avut momente în care am vrut să renunţ, însă am tras de mine să duc treaba până la capăt.

Nimeni nu s-a născut învăţat! Eu am preferat să iau mai multe ore suplimentare până în momentul în care să mă simt relaxată şi stăpână pe comenzi.

Dacă nu reuşeşti să iei examenul din prima (şi este foarte posibil, pentru că mulţi poliţişti sunt ciufuţi + comparativ cu anii trecuţi procentul persoanelor care dau proba practică a crescut considerabil, având în vedere ca probă teoretică se dă 1 singură dată ) nu te demoraliza. Dar ţine cont de faptul că între probe trebuie să aştepţi undeva la 4 luni sau poate chiar mai mult, aşa că încearcă să îţi împarţi orele suplimentare în aşa fel încât să nu uiţi ce ai învăţat!

Dacă înainte aveai mult mai multe încercări, acum într-un an de zile poţi da examenul cam de 3 ori!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *